De ce nu zburam? Ai deschis ochii pe lume. Sufletul tau are de acum un invelis. E momentul in care vei incepe sa intinzi aripile, sa zbori. Fiecare zi, fiecare secunda te aduce mai aproape…Multumita parintilor tai, ai devenit o fiinta umana.

Cine poate sa te iubeasca mai mult decat ei? Nimeni. Nimeni care sa fie gata sa se sacrifice pentru tine oricand, nimeni care sa aiba atata rabdare cu tine, nimeni pentru care sa mai fii pur si simplu centrul universului.

Paradoxul face insa ca tot ei sa fie si primii care impiedica toata fiinta ta sa se reverse, sa se exprime. Fireste ca rolul lor e de a te forma, de a feri cat timp tu nu poti inca de primejdii. Insa din dorinta prea arzatoare de a te ajuta, de a-ti face bine, pun piedici. Pentru ca te iubesc intr-un mod inuman de puternic, savarsesc adesea greseli pur umane.

Ar vrea sa te tina intr-un bol de cristal, sa reuseasca sa faca astfel incat niciodata, dar absolut niciodata, sa nu ai contact cu dezamagirea umana. Ar vrea sa faca astfel incat nimic sa nu te atinga, nimic sa nu te doara. Sa nu fii tarsait prin lume sa nu te umbreasca parasirea. Insa, cu fiecare experienta de care te priveaza iti taie putin din tine, din omul magistral care poti fii.

Din nimic se face un tot atunci cand exista stradanie, cand pasesti pe granita cu pericolul. Si chiar cand dai cu capul de praguri.

Pana si unele lucruri care iti pun integritatea corporala in pericol sunt edificatoare. Suna dur. Nu e. De exemplu, unii parinti aleg sa-si protejeze intr-atat copiii incat nu le dau voie sa se suie pe schiuri. Fireste, evita astfel in mod sigur caderi, julituri, raniri, sau si mai rau, oase rupte si nasuri sparte. Dar de ce bucurie mare e privat copilul! De la ce senzatii minunate este tras la o parte! Va trece prin viata stiind un lucru in minus…Fireste, acesta este un exemplu banal. Va las pe fiecare dintre voi sa transpuneti acest banal in situatii mai profunde.

Ni s-au taiat deja, asadar, de la o varsta foarte frageda varfurile aripilor. Ajungem apoi in gradinite, in scoli. Ni se baga pe gat manuale, culegeri, carti. Invatam “pe de rost”. Suntem amenintati in caz ca incalcam vreo regula. Stam despartiti de profesori de o catedra al carei rol este sa ne reaminteasca de faptul ca noi suntem mici, iar altii sunt mari, ajungand sa ne obisnuim cu aceasta stare de fapt si sa ne-o integram in modul de gandire. Nu ne formam principiile din drag, din suflet, se incearca inradacinarea acestora cu forta in fiinta noastra. Evident, simtim nevoia sa ne rezvratim. Ni se reteaza inca putin din aripi.

Ne ridicam din praf, ne despartim de copilarie. Luam inghitituri mari de pelin micindu-ne la umbra altor oameni: sefi, iubiti nepotriviti de care insa ne legam cu sufletul, prieteni falsi. Ne casatorim uneori fara sa fim nebuni de iubire, doar pentru ca asa face toata lumea. Vedem ca se poarta pantalonii tip tigara, fugim si noi sa ne cumparam. Maine, cand se vor purta cei evazati, vom reveni cu portofelul deschis. Ne conformam. Ne conformeaza. Ne limitam. Ne limiteaza. Iar noi, nu zicem nimic…Asa ajung adultii sa fie prea adulti. Nu e de mirare ca ne chinuim toata viata sa zburam. Cum sa poti zbura cand din aripile tale nu au ramas decat niste cioturi?

“Opreste!
A racnit sufletul,
Opreste sa ma dau jos!
Sunt satul de atâtea corvezi,
De-atâtea determinari, obligatii si legi,
Eu am fost facut sa fiu liber””

      (Marin Sorescu)