De ce se casatoresc oamenii? De ce a fost inventata institutia casatoriei? De ce chiar si acum, cand a trai impreuna cu o persoana de sex opus fara a trece pragul nu mai este o rusine, oamenii aleg sa isi uneasca vietile? Ce este casatoria? O nevoie, o constrangere, o rezolvare a fricii de singuratate sau expresia dorintei de a te apropia atat de mult de persoana iubita, incat alegi sa devii un singur tot in fata oamenilor, a lui Dumnezeu, a intregii lumi?

In copilarie, puneam fara teama semnul egal intre casatorie si dragoste, tendinta pe care o au toti copiii. Visam sa intalnesc persoana care sa ma faca sa rad, sa scanteiez ca o vapaie, care sa ma aduca in pragul altarului, invesmantata in rochie imaculata, zambind tuturor, superba, gratioasa, norocoasa, glorioasa. Totul parea nespus de simplu: urma sa ma casatoresc cu un barbat extraordinar, care avea sa ma iubeasca pana in ultima clipa a vietii, drept pentru care urma sa-mi daruiasca numele sau, iar eu urma sa ii aduc pe lume viata din viata lui, trecuta prin carnea mea si impletita cu viata-mi proprie – copiii nostri. Zilele aveau sa fie un sir nesfarsit de bucurii, fericirea fiind ferita de pericolul alungarii ei intr-un con de umbra.

Reveria mea inocenta si dulce se baza insa pe ce are mai bun sufletul uman: dragoste in stare pura, nealterata de nicio mizerie a lumii. Credeam ca asta este singura lege pe lume care dicteaza ca doi oameni sa isi uneasca vietile in sacramentul casatoriei, ca e singura putere care aseaza verighete pe degete. Pe masura ce am crescut am inteles ca lucurile nu sunt atat de simple si de frumoase. Am aflat cu stupoare ca nu toate casniciile au pornit dintr-o mare iubire, ca doi oameni care au trait impreuna au plecat uneori pe acest drum fiind doi necunoscuti, sau ca mai mult, uneori s-a intamplat ca uniunea sa se savarseasca in ciuda faptului ca unul dintre ei, sau amandoi, nu isi doreau mariajul de fel. Am fost socata, mahnita, crunt dezamagita sa aflu ca oamenii nu s-au insotit mereu din dragoste navalnica, nebuna si ca parintii, avutiile, rangul/statutul, societatea, educatia sau imprejurarile au fost butoanele declansatoare. Iar ei au strans din dinti si s-au conformat.

Am constatat trista ca visul meu era o copilarie. Am deschis ochii in jurul meu, am vazut atat amar de casnicii esuate, triste, mizere, incat m-am speriat. Am gustat din amarul relatiilor consumate, care au ars si s-au facut scrum cu gust amar, si am crezut ca totul e o minciuna. Am cazut in cealalta extrema. Si am decretat, nemiloasa, ca eu nu ma voi casatori niciodata. Ca aceasta constrangere stupida nu ma va atinge. Ca nu mai voi lasa in veci robita de un obicei, de oameni, de nimic. Ca imi voi trai iubirile libere.

Oamenii se casatoresc doar pentru a intra in randul lumii, pentru ca simt ca asa trebuie, pentru ca asa gasesc metoda cea mai potrivita de a oferi un camin copiilor (doriti sau intampaltori), pentru ca vor sa usureze povara financiara, conform celebrei expresii “doi cai trag mai usor la caruta decat unul singur? Iar mariajele care rezista pana la sfarsit, sunt duse la capat doar din dragoste sau ajung membrii acestora la saturatie, dar constransi de imprejurari strang din dinti si fac concesii la nesfarsit? Exista “au trait fericiti pana la adanci batraneti” (cu suisurile si coborasurile de rigoare, evident) sau oamenii “se casatoresc de vii”, ingropandu-si libertatea in noiane de obligatii?

Mai exista iubire de neinvins, de neschimbat? Sau a existat vreodata? Daca nu, de ce si azi, cand suntem liberi sa nu ne mai punem pirostriile, calcam cu sufletul plin si aprins pragurile bisericilor si a oficiilor de stare civila? De ce ne asumam un esec cu gust salciu, riscand durerea si umilinta unui divort, pentru speranta de a fi iubiti cu perfectiune sub semn de cerc, pe deget?

Eu am trecut, cum spuneam dintr-o extrema in cealalta. Acum, levitez pe undeva la mijloc. Ca majoritatea dintre noi. Avem indoieli, dar avem si fantani adanci din care ne izvorasc sentimente care ne confirma faptul ca in lume dragostea nu a disparut de tot si ca oricat rau ar exista pe fata pamantului, ceva atat de bun nu se decimeaza in veci.

Sa ne pastram credintele si dorintele, dragele mele. Si sa nu uitam sa facem o arta din tot ceea ce ne inconjoara.